| 22-12-2010 | interviu | Florin Bălteanu   

Sub aspectul influenţei asupra patrimoniului construit, efectele diametralei vor ajunge cel puţin pînă la Calea Victoriei (II)

 

Hanna Derer

   

Interviu despre Diametrala Buzeşti-Berzei-Uranus cu prof.dr.arh. Hanna Derer, preşedintele secţiunii „Evidenţa Monumentelor Istorice" a CNMI, coordonator, în 2006, al studiului de fundamentare privind resursa culturală al Diametralei Nord-Sud.

 

 

 

Florin Bălteanu: Spuneţi-ne cîteva cuvinte despre obiectivele recent declasate din Lista Monumentelor Istorice: Casa Rădulescu, Hotelul Marna şi Casa Mihai Eminescu. Care a fost motivul pentru care au fost iniţial clasate?
Hanna Derer: În Casa Eminescu, din păcate, nu am fost niciodată înăuntru, iar ceea ce era vizibil din domeniul public din clădire, era arhitectonic şi urbanistic vorbind extrem de modest. În cazul acesta, după o cercetare serioasă, dacă aceasta ar fi dus la concluzia că într-adevăr nu există nici valori de identitate culturală, altele decît prezenţa lui Eminescu în locul acela, dar într-o altă clădire, nici valori arhitectonice şi/sau urbanistice, edificiul ar fi putut fi declasat, evident cu condiţia ca noua clădire să poarte la rîndul ei plăcuţa pe care această casă a purtat-o totuşi cu onoare.
Nu am avut ocazia să cercetez în detaliu nici hotelul Marna. Însă, dincolo de calităţile intrinseci ale arhitecturii coerente de faţadă, trebuie subliniat faptul că în zonă, mai mult decît în alte părţi ale Bucureştiului, s-au cumulat clădiri cu elemente Art-Déco: la maternitatea Polizu există un corp, elemente Art - Déco sînt şi în cadrul frontului de sud al Căii Griviţei, între intersecţia cu strada Buzeşti şi hotelul Nord. Bucureştiul este un oraş care are Art-Déco, dar nu neapărat în astfel de grupări, cumulări, şi în consecinţă dispariţia hotelului Marna, fragilizează acest grup de clădiri, care nu întîmplător este localizat acolo. Totul ţine de evoluţia zonei, ce îşi trasează clar făgaşul după construirea Gării Tîrgoviştei, actuala Gară de Nord, cea mai importantă poartă de intrare feroviară în Bucureşti, care inevitabil aduce după ea o serie de elemente noi. Şi funcţiunea este relevantă, gara atrage după ea un număr ridicat de hoteluri, un alt gen de grupare ce explică modul în care arealul s-a dezvoltat.
Tot în relaţie cu gara, zona a fost împînzită de cinematografe, pentru ca, acei călători aflaţi în tranzit, între două trenuri, să se bucure de un film. Din acest punct de vedere cinematograful Feriviar, aflat în curtea interioară a Casei Rădulescu, putea fi complet recuperat. În anul 2000 suferea doar de nişte minime lacune în arhitectura sa de interior, ce puteau fi uşor eliminate, decoraţia fiind repetitivă. Să nu uităm că ne aflăm la o intersecţie importantă, o dată cu construirea Gării Tîrgoviştei, Calea Griviţei devine cea mai scurtă legătură între marginea oraşului şi Calea Victoriei, acea ramură puternică de care vorbeam mai devreme. Casa Rădulescu care precede cinematograful, are, poate, ca primă calitate rezolvarea de colţ, la prima vedere tipică, dar la care complexitatea volumetriei iniţiale, bogăţia vocabularului arhitectural şi decorativ folosit într-o logică de tip compoziţional riguroasă, făcea ca măcar faţada să reprezinte un reper real în zonă. >>>începutul articolului>>>

FB: Cum a fost argumentată declasarea faţadei Casei Rădulescu, a Hotelului Marna şi a Casei Eminescu?
HD: Nu pot să răspund la această întrebare pentru că nu am văzut dosarele. Ele au fost depuse direct la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, în condiţiile în care procedura prevede clar că un dosar de clasare sau de declasare se depune mai întîi la direcţia din teritoriu, unde capătă punctul de vedere al specialistului din cadrul direcţiei şi punctul de vedere al Comisiei Zonale respective, în mod obligatoriu; doar cu aceste două puncte de vedere, dosarele ajung la Secţiunea de Evidenţă a CNMI. Secţiunea este datoare să adauge propriul punct de vedere. CNMI nu poate să formuleze propria propunere decît în faţa dosarului însoţit de aceste trei puncte de vedere. Dosarele au fost depuse în septembrie direct la CNMI, fără să fi trecut prin Secţiunea de Evidenţă. Din păcate nu am avut timp, de la discutarea lor în CNMI, să mă duc să văd dosarele. >>>începutul articolului>>>

Casa Rădulescu / Hotelul Marna / Casa M. Eminescu
Casa Rădulescu / Hotelul Marna / Casa M. Eminescu

FB: Casa Rădulescu - Cinematograful Feroviar, a trecut întîi printr-o declasare parţială, în urma căreia a rămas în Lista Monumentelor Istorice numai faţada, ce ne puteţi spune despre aceasta?
HD: Cu timp în urmă, Secţiunea de Evidenţă a Monumentelor Istorice a propus, cu mîhnire, declasarea parţială a acestui monument, prin excluderea din Listă a ceea ce a fost sala de cinematograf, pentru că, începînd din 2000, aceasta a dispărut piesă cu piesă. Nici un moment nu s-a pus problema declasării faţadei Casei Rădulescu. La rîndul ei, conform procedurii, CNMI a validat propunerea de declasare parţială. >>>începutul articolului>>>

FB: Dacă doriţi să detaliaţi valoarea culturală a unor clădiri afectate de proiectul axei.
HD: Să luăm un studiu de caz, anume clădirea, din păcate deja demolată, de la intersecţia străzilor Ştirbei Vodă şi Berzei. Primul lucru care mă frapează, acum cînd văd şi planul iniţial depus pentru eliberarea autorizaţiei de construire [n.r.: proiectul clădirii poate fi consultat aici] este că această clădire face parte din grupul acelor case extrem de interesante din Bucureşti, care pe dinafară par modeste ca dimensiuni, dar care, în mod evident, au spaţii interioare extrem de generoase. Dincolo de proporţionarea inteligentă a volumului şi de o compoziţie a faţadelor la fel de inteligentă, care dau scară clădirii, în aşa fel încît să nu pară prea mare pentru amplasamentul ei, întodeauna cînd m-am întîlnit cu astfel de case, m-am gîndit că această calitate provine şi dintr-o organizare judicioasă a clădirii din punct de vedere funcţional. Acest lucru se regăseşte şi la proprietatea Dobre Nicolau. Există o zonă de reprezentare, unde se află şi biroul domnului, după tradiţia de atunci, zonă rezolvată în aripa scurtă a clădirii dispusă spre strada Ştirbei Vodă. Partea efectiv privată, de locuinţă, este rezolvată în lungul străzii Berzei cu spaţii la rîndul lor, generos dimensionate, foarte bine cuplate unele cu altele din punct de vedere funcţional, circulaţia care separă cele două file de încăperi private, dezvoltată în mijlocul aripii, beneficiind de un luminator. Constat, din calitatea proiectului, rară (este un proiect extrem de detaliat), şi faptul că partea de reprezentare se justifică şi prin felul în care este organizată partea privată de locuire, pentru că, în timp ce la parterul înalt se află apartamentele familiei, clădirea are, în demisolul luminat şi ventilat natural, o parte destul de amplă dedicată personalului casnic. Discutăm deci nu despre o locuinţă, discutăm despre o reşedinţă, ce are toate componentele necesare modului de viaţă aferent unui anume statut social şi financiar. Constat şi faptul că, deşi sîntem la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o perioadă în care oraşul Bucureşti nu excela neapărat în dotări edilitare, această reşedinţă are rezolvate pe propria parcelă problemele legate de evacuarea apelor uzate şi că, prin proiectul iniţial, urma să fie racordată la o reţea edilitară a oraşului.
  Clădirea a fost concepută în stil eclectic, desigur comun în Bucureşti, dar într-o combinaţie abil rezolvată de arhitectul Toma Dobrescu, între o siluetă şi o volumetrie de factură neobarocă şi o arhitectură de factură neorenascentistă, cu detalii rafinat acordate la ceea ce presupune combinaţia dintre cele două stiluri. Este evident din secţiuni, extrem de detaliat realizate, o raritate în arhivele Bucureştiului de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, că arhitectura de interior, la rîndul ei, era la fel de complex elaborată. Avînd în vedere bogăţia vocabularului arhitectural şi decorativ şi în acelaşi timp rigoarea cu care sînt urmărite anumite elemente, precum rezolvări simetrice de arhitectură parietală, acolo unde era cazul, ajung la concluzia că arhitectura de interior, era gîndită în aceeaşi combinaţie de neobaroc cu neorenaştere şi în consecinţă constat coerenţa conceptului. Aceasta nu se opreşte la clădire, ci cuprinde, ca la orice arhitectură de calitate ridicată şi foarte ridicată, şi elementul de delimitare dintre domeniul public şi proprietatea privată, „banalul" gard (ca funcţiune evident), care însă, în acest caz, face parte dintr-un Gesamkunstwerk, căci şi aici regăsesc combinaţia între neobaroc şi neorenaştere. Clădirea a fost supraetajată în partea ei posterioară în raport cu str. Ştirbei Vodă şi constat cu plăcere că această extindere s-a înscris la fel de coerent în conceptul iniţial, după cum acesta în sine se dovedeşte a fi extrem de coerent.
În aceste condiţii, avînd în vedere şi faptul că în timpul lucrărilor de demolare aţi putut remarca sobe vizibil autentice şi părţi din arhitectură parietală interioară, la rîndul lor vizibil autentice [n.r.: imagini ale acestora aici], nu pot decît să mă întristez de două ori, întîi pentru faptul că o clădire care se număra cu certitudine printre cele susceptibile de a fi clasate, în loc să devină monument istoric a fost pur şi simplu demolată şi apoi pentru pierderea suferită de monumentul de tip ansamblu, strada Ştirbei Vodă. La resursa culturală a acestei străzi, reşedinţa în cauză, care îşi atestă acest statut, prin volumetrie, siluetă, arhitectură de faţadă, „banalul" gard, avea o contribuţie extrem de importantă, prin acea calitate deosebită de care vorbeam: un palat care nu depăşeşte scara locului în care a fost amplasat. În plus, după cum s-a aflat deja, cu ocazia demolării, comanditarul - Nicolau Dobre - a fost antreprenorul unor clădiri importante precum biserica Domniţa Bălaşa, fosta Şcoală de Artilerie din Calea Griviţei, azi sediu al Academiei Naţionale de Arte, hotelul Bulevard, liceul Gheorghe Lazăr sau aripa istorică mai recentă a Palatului Regal, azi Muzeul Naţional de Artă. La rîndul său, arhitectul - Toma Dobrescu, fiul lui Nicolau Dobrescu - a proiectat locuinţe pentru Frederic Damé şi George Racoviceanu dar şi Pavilionul Camerei de Comerţ pentru Expoziţia Jubiliară din anul 1906.

Putem lua şi un al doilea studiu de caz, imobilul situat în Piaţa Haralambie Botescu la nrul. 18, imobil care face parte din Zona Construită Protejată 02 - Calea Griviţei. În 2006 cînd s-a lucrat la detalierea Planului Urbanistic Zonal aferent s-a confirmat faptul că el se înscrie corect din punct de vedere urbanistic în subzona din care face parte. Mai mult decît atît, referitor la faţada dinspre Piaţa Haralambie Botescu, s-a constatat că în ciuda mutilărilor la care a fost supus în mod vizibil parterul în ultimii ani, etajul a rămas intact, păstrînd o compoziţie logică, capetele laterale ale faţadei fiind marcate de două balcoane iar cîmpul fiind structurat în ceea ce priveşte desfăşurarea golurilor de ferestre etc. Clădirea este de stil eclectic, cum spuneam un stil obişnuit în Bucureşti, dar în acest caz sînt combinate într-un mod interesant, elemente, să spunem, de tip oriental (arcele în acoladă care încheie partea superioară a ferestrelor) cu un concept de factură clasică (ancadramentele ce încadrează cîte două ferestrele, cu o excepţie, ferestra de peste Durchgang). Avînd în vedere că s-a păstrat decoraţia, modul de ocupare a terenului etc. şi, deoarece la o inspecţie vizuală (la un PUZ nu se fac expertize tehnice clădire de clădire) edificiul nu prezintă probleme grave care să genereze intervenţii de consolidare radicale, în urma detalierii PUZ Zona Construită Protejată 02 - Calea Griviţei, s-a ajuns la concluzia că acest imobil, care cel puţin ca faţadă, avînd parterul mutilat nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a fi clasat, trebuie protejat cu toată forţa posibilă de regulamentul de urbanism al zonei construite protejate. >>>începutul articolului>>>


str. Ştirbei Vodă nr. 89/ Piaţa Haralambie Botescu nr. 18

FB: Proiectul axei se bazează pe o documentaţie de tip urbanistic, documentaţie pe care Instituţia Prefectului a considerat-o a fi altceva decît un PUZ şi care nu are aviz de la Ministerul Culturii, această documentaţie reglementează carosabil în locul mai multor monumente istorice. Între timp, doar pentru partea din str. Buzeşti afectată de proiect s-a aprobat un Plan Urbnistic Zonal, ce preia proiectul axei şi figurează în locul Hotelului Marna, nedeclasat la acel moment, carosabil. Cum comentaţi acest lucru?
HD:Nu sînt urbanist, deci nu stăpînesc perfect legislaţia respectivă, dar, într-adevăr, consider că un proiect care stabileşte doar limitele unui traseu carosabil nu are cum să fie un PUZ, documentaţie care trebuie să se refere măcar la fronturile care limitează acest carosabil, să îşi pună poate şi probleme legate de reţelele edilitare, de funcţiuni, mai ales cînd vorbim de un traseu atît de lung (ce traversează oraşul). La începutul anului 2010, legat indirect de acest proiect, l-aş numi, dacă îmi este permis, de carosabil, s-a prezentat în CNMI după ce fusese în Secţiunea de Urbanism, un PUZ în adevăratul sens al cuvîntului, dedicat triunghiului definit de străzile Polizu şi Buzeşti şi de Calea Griviţei. Ceea ce generase acel PUZ fusese teritoriul liber între ce a mai rămas din Casa Rădulescu şi hotelul Griviţa, un PUZ elaborat în urma unui concurs de arhitectură finanţat de investitor. Din păcate în cadrul concursului nu s-a dat o limită maximă pentru regimul de înălţime ceea ce a generat, în procedura de avizare, o serie de discuţii încheiate, cred eu, corect din punctul de vedere al zonei. Acest PUZ a fost obligat să ia în considerare proiectul de carosabil pentru diametrală şi în consecinţă să semnaleze faptul că monumentul istoric „Hotel Marna" are un statut incert; pe de altă parte acest PUZ a putut să propună o posibilă soluţie pentru faţada Casei Rădulescu. Diferenţa între abordarea hotelului Marna, doar semnalat ca avînd statut incert, şi faţada Casei Rădulescu pentru care se propune cămăşuirea pe interior şi translatarea pe un nou amplasament, e determinată de regimul de proprietate. Hotelul Marna era în acel moment încă în proprietate privată, a altor persoane decît a celor ce comandaseră PUZ-ul, comanditarii PUZ-ului nefiind deci abilitaţi de lege să propună declasarea imobilului. Casa Rădulescu şi urmele cinematografului Feroviar erau în proprietate publică. În anul 2000 am aflat că erau doi coproprietari, Statul Român, reprezentat de una din instituţiile cinematografiei care administra sala, şi PMB. Fiind vorba de proprietate publică, investitorul, căruia i s-a impus să facă PUZ-ul şi pe proprietăţi care nu îi aparţin, şi-a permis să elaboreze un scenariu care propunea negocierea cu autorităţile centrale şi locale. În cazul hotelului Marna, PUZ-ul nu a putut decît să semnaleze producerea unui conflict, între un imobil ce, pe atunci, avea statut de monument istoric şi care era în proprietatea privată a altcuiva, şi interesul municipalităţii. Conflictul a fost adus la cunoştinţă Ministerului Culturii, care ar fi putut, prin intermediul direcţiei de profil, să ia de atunci măsurile necesare pentru elaborarea dosarului de declasare, măcar pentru a acorda suficient timp pentru respectarea paşilor din procedura de declasare dacă nu şi deciziei în sine. >>>începutul articolului>>>

FB: Cum este văzut proiectul Diametralei Nord-Sud prin prisma legislaţiei naţionale şi a documentelor internaţionale privind protecţia patrimoniului?
HD: Dacă eşti unul dintre cei abilitaţi să soliciţi demararea procedurii, a cere în mod direct declasarea unui monument istoric nu este o încălcare a legislaţiei, ai tot dreptul să o faci. Cînd eşti însă o autoritate publică, şi, în consecinţă, eşti primul dator să respecţi legea, trebuie să ai capacitatea de a înţelege legea atît în litera cît şi în spiritul ei. Simplul fapt că poţi ca propietar sau autoritate să soliciţi declasarea unui monument, nu consider că înseamnă că acesta este primul lucru pe care îl faci. Poţi solicita o consultare, mai ales în condiţiile în care ai, din 2006, un studiu care spune „nu faceţi asta din punct de vedere al patrimoniului cultural". CNMI a avut şedinţe excepţionale atunci cînd primăria a cerut-o pentru a nu se pierde timp pentru anumite lucrări, deci nu sîntem opaci la ideea de termene, responsabilităţi, obligaţii asumate de primărie. Pe scurt deci: nu a fost luat în considerare spiritul legii şi aici cred că este punctul cel mai dureros legat de raportarea diametralei la legislaţie. Pînă la urmă legile sînt doar o transpunere imperfectă a principiilor ştiinţifice. De aceea, legea este flexibilă, dar nu ca să poată fi „îndoită" după bunul plac, ci pentru a o putea adapta optim la fiecare caz în parte. >>>începutul articolului>>>

FB: Presupunînd că Diametrala Nord - Sud se realizează, ce recomandări ar fi de făcut proiectanţilor clădirilor adiacente din punctul de vedere al protecţiei resursei culturale?
HD: În cazul în care diametrala Nord-Sud va deveni o realitate, celor care urmează să proiecteze clădirile adiacente le recomand în primul rînd să solicite primăriei seria de studii de fundamentare desfăşurate, nu în lungul axei, ci transversal pe ea, pentru că una din concluziile studiului de fundamentare elaborat în anul 2006, studiu care a privit-o de la nord la sud, a fost că sînt necesare nişte studii mai restrînse ca arie şi care să urmărească ţesutul urban transversal pe axă, mergînd în lungul zonele construite protejate existente, tocmai pentru a identifica cît mai bine cît de fragile sînt capetele de „rămurele" ce urmează a fi retezate şi de a identifica cît mai bine pericolele de conflicte majore între „inimile dezvelite" de vîrfuri ale zonelor construite protejate. În caz contrar, mi-e teamă că va fi extrem de tentantă soluţia placării. Există în Bucureşti atîtea exemple care demonstrează faptul că placarea nu face decît să producă o sufocare reciprocă a ţesutului istoric şi a placării în sine, încît consider că o astfel de situaţie este neapărat de evitat. >>>începutul articolului>>>

FB: Mulţumesc mult pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

HD: Eu mulţumesc pentru ocazia de a da din nou glas temerilor referitoare la patrimoniul cultural al oraşului Bucureşti.

Interviu realizat pe 18.12.2010 şi publicat parţial în
ediţia tiparită a Observatorului Urban, nr. 6/ octombrie-decembrie 2010, sub titlul „Axa Buzesti-Berzei implică pierderea unor imobile fundamentale pentru identitatea oraşului şi fragilizează zonele protejate." Partea întîi a interviului aici.

   


Scrie un comentariu

If you have trouble reading the code, click on the code itself to generate a new random code.
 


Momentul trimiterii unui comentariu nu coincide cu cel al publicării acestuia.
Comentariile vor fi moderate.