| 22-12-2011 | reportaj | Adrian Crăciunescu
"Dezvoltarea" siturilor industriale prin "demolare preventivă"
În ultimii ani, a devenit tot mai evidentă o anumită practică în raport cu vechile industrii care au fost trecute, într-un fel sau altul, din proprietatea statului în mâini private. Problema nu este sub nicio formă transferul de proprietate, ci rezultatul acestui transfer făcut în covârşitoare proporţie în scopul speculei terenurilor (deşi se aştepta pe alocuri ca noii proprietari să menţină în viaţă unele activităţi economice). Nu trebuie uitat că ceea ce în secolul al XIX-lea, atunci când mare parte a ansamblurilor industriale ce meritau astăzi protejate şi utilizate în aşa fel încât să fie puse în valoare era plasată la limita oraşului, astăzi sunt proprietăţi cu mari şi "ofertante" terenuri aflate în zonele centrale ale marilor oraşe.
Această situare a terenurilor a condamnat inevitabil clădirile istorice aflate încă în picioare. Un fapt firesc, având în vedere că, de cele mai multe ori, preţul terenului excede cu mult valoarea suprafeţelor construite. Dacă unele ansambluri şi construcţii se află teoretic sub protecţia legii, fiind incluse în Lista Monumentelor Istorice, altele sunt neprotejate (totuşi ele "riscau" să fie incluse în listă). Ansamblurile listate par a fi un cui în portofoliul proprietarilor, ceea ce le face să agonizeze indefinit aşa cum se întâmplă în notoriul caz al Morii lui Assan sau ca în situaţia Manutanţei Armatei ori a Fabricii de Bere Luther - ultimile două incinte aflate în preajma noului Pasaj Basarab din Bucureşti.
Soluţia speculatorilor pentru industriile istorice neprotejate a devenit practica pe care o invocam la început. Practica este atât de curentă încât e previzibilă şi parcă şi-a făcut loc printre doctrinele de restaurare.Cu un oarecare sarcasm, am definit această abordare a patrimoniului ca fiind "demolarea preventivă". Este adevărat, practica nu se aplică numai patrimoniului industrial, ea este des întâlnită şi în cazul unor construcţii mai puţin ample care ar fi fost susceptibile să fie protejate legal. Sunt de notorietate "prăbuşirea" clădirii din strada Visarion nr. 8 din Bucureşti sau demolarea clădirii din strada Gutenberg nr. 3A din Bucureşti în plină procedură de clasare. De asemenea, sunt cel puţin suspecte o serie de incendii la construcţii ce altfel nu ar putea fi demolate aşa cum e cazul casei lui Vasile Alecsandri din Bacău sau a unui corp din ansamblul Morii lui Assan din Bucureşti.
Ce înseamnă de fapt această "demolare preventivă"? Înseamnă o poliţă de asigurare a speculatorului de terenuri pentru a nu mai trebui să studieze, să caute soluţii de integrare, să-şi adapteze investiţia la valorile locului. În lipsa construcţiilor respective se poate - cel puţin în socotelile "dezvoltatorilor" - ca pe marile terenuri eliberate să se amplaseze orice "cutie de conserve" a timpurilor prezente. O astfel de situaţie poate fi amintită la Timişoara unde un dezvoltator de hipermarket pur şi simplu a preferat un lung proces în instanţă unei ajustări a investiţiei la situaţia din teren. Proiectantul fie nu a vrut, fie nu a putut să convingă investitorii că Fabrica de Ciorapi poate fi integrată în proiectul comercial ce, altfel, ar fi presupus inserţia unei construcţii tipizate. Situaţia nu e fără precedent în Timişoara având în vedere că ansamblul Abatorului Timişoara, monument istoric, a fost practic distrus înainte de a avea studiat un proiect integrator; locului i se destinase în urmă cu un deceniu o construcţie metalică tipizată. Demolările preventive sunt atât de numeroase încât ar ocupa poate integral spaţiul acestui articol. Amintesc aici doar câteva: fosta fabrică de bere din Sibiu, fosta moară Olmazu din Bucureşti, fosta fabrică de ţigarete din Iaşi, fosta fabrică de pâine Spicul (fostă Herdan), parte din fosta fabrică de glucoză din Bucureşti. Probabil că pot fi aşteptate demolări şi la fostele ateliere CFR Nicolina din Iaşi ce au ratat înscrierea în listă în urmă cu circa 4 ani din raţiuni birocratice şi care depind acum de modul în care se va derula falimentul agentului economic ce le deţine.
Dacă în unele cazuri - parte din ele urmând chiar şi demersului de declasare -
este de înţeles punctul de vedere economic pentru demolare, pentru alte situaţii ea este de-a dreptul condamnabilă. Este condamnabilă cel puţin pentru acei arhitecţii care, din postura de funcţionari publici, au facilitat prin avizele sau autorizaţiile semnate de ei distrugerea unui patrimoniu veritabil ce nu avusese încă şansa de a fi protejat legal. O oarecare înţelegere în acest sens poate suscita distrugerea urmată imediat de amplasarea unui edificiu aşa cum a fost cazul, de exemplu, în situaţia fostei fabrici de săpun Stela din Şoseaua Colentina din Bucureşti sau cu ansamblul rezidenţial care a înlocuit vechile pavilioane de la Uzina de Gaz din Bucureşti. Ce atitudine am putea avea însă, dacă nu ca arhitecţi, atunci ca cetăţeni, în situaţia unor demolări care au lăsat în urmă terenuri uriaşe ce sunt virane de mai bine de 5 ani?
Situaţia cea mai relevantă este cea de la fabrica de ulei Muntenia, fostă Phenix, din Şoseaua Viilor din capitală (vezi foto). La sfîrşitul lui 2011 terenul este în continuare viran în urma demolării totale din 2006. Logica demolării corpului care participa la frontul Şoselei Viilor scapă cu desăvârşire, căci această clădire spectaculoasă putea fi integrată în orice dezvoltare ulterioară, presupunând că o analiză de oportunitate ar fi fost făcută de către un consultant de arhitectură. Nu există absolut nicio justificare pentru demolarea acestui corp. După cum se poate observa şi din imaginea de satelit, poziţionarea excentrică a clădirii nu impieta "dezvoltarea" parcelei ce beneficiază de o expunere extinsă la două străzi ample (Şos. Viilor şi Str. Progresului). Amplasarea ar fi putut duce la salvarea şi integrarea clădirii în noul context. Fotografiile anterioare demolării din 2006 arată o construcţie solidă şi probabil artăgătoare pentru o largă gamă de utilizări - de la spaţiu comercial sau club până la punct medical sau grădiniţă de copii.
Aşadar la ce a servit această demolare barbară? Ce arhitecţi au fost implicaţi în consultanţa proprietarilor? De ce planurile de urbanism fac abstracţie de integrarea unor astfel de complexe industriale valoroase, în dezacord cu ceea ce se întâmplă în ţări pe care le considerăm civilizate? Acestea sunt tipuri de întrebări care, dacă nu îşi găsesc răspuns din partea arhitecţilor, autorităţilor şi a investiitorilor, vor favoriza în continuare una dintre cele mai facile practici de "dezvoltare", anume "demolarea preventivă".
Legături externe: http://a-craciunescu.blogspot.com/ | http://arheologie-industriala.blogspot.com/
Scrie un comentariu
Nr comentarii : 1
Raspunsul #1 la : 17-07-2012, 13:55:03